Maiden la Cluj

Dupa AC/DC spuneam ca urmeaza Iron Maiden. Si a urmat. 15 August, la Cluj. Inca nu stiu daca postul acesta va fi varianta din inima sau cea din minte. Poate ca totusi le voi combina.

Sambata cu omi dragi. Tare dragi. Cu muzica, cu Campari orange (yummy), cu ras, cu discutii aprinse, cu beri si palinca, cu gratare si senzatia aia de cald pe care ti-o da faptul ca stii ca cei cu care esti nu te judeca chiar daca esti altfel, chiar daca gandesti altfel decat ei. Prieteni.

Duminica dimineata. Aceasi omi dragi, doar ca prin ceata. Ceata s-a ridicat dupa cateva cafele. Multe. La mine cafele ca au decis ca eu voi fi designated driver. La altii a fost pe principiul cui pe cui. Bun principiu. Dupa alta tura de gratare (si de cumparaturi ca noi estem tari si am uitat sambata carnea in.... portbagaj $#^$^&$$&$) am pornit agale spre Polus Center. Am parcat nu foarte departe, dar destul ca sa nu prindem aglomeratia de dupa concert. Good choice, pentru ca se circula bara la bara si inainte si dupa concert. In conditiile in care au inchis doua benzi si le-au transformat in drum de acces spre concert. Politia Romana peste tot. Indicatoare facute special pentru eveniment. S-a intrat lejer, nu a fost aglomeratie. Cei de la porti au fost foarte amabili. Bauturi, papa, pe jetoane. Fara cozi. (Totusi, puteati sa puneti apa la jumatate de pret. Daca la AC/DC s-a putut ca apa sa fie jumatate de jeton, si aici se putea. 5 lei pentru 400 ml de apa mi s-a parut cam mult. Parerea mea, oricum. Si mai puteati si sa returnati banii pentru jetoanele nefolosite. Cum s-a putut la AC/DC. Just saying)

Am intalnit multi aradeni. Multi, multi. Plus cati mai stiam ca sunt pe acolo si nu am reusit sa ne intalnim. Am reusit sa intram in cercul de 5000 din fata scenei.

Trebuie sa va povestesc neaprat despre dezamagirea pe care am trait-o in fata standului cu tricouri and stuff. Imi doream mult o bandana Maiden. Nu existau. In schimb erau fulare. La 38 de grade mi s-a parut cam mult. Tricouri erau, mai faine, mai naspa. Cel mai tare a fost tricoul facut pentru concertul asta. Transylvania, PoluX Centre 15 August 2010. Ok, ok, si eu am zis ca e doar o litera gresita, hai sa nu fim rai. DAR steagul romanesc pe orizontala si culorile in ordinea galben rosu albastru... cam nasol, nu ? Multi vad, putini pricep. Dar tot nu e ok.



Sa trecem totusi la ce a fost frumos. Cargo, cu o mica intarziere. Dupa ce priviri aveau, nu cred ca intarzierea a fost din vina lor. M-am bucurat mult sa ii vad din nou in concert. Dupa multi ani. De fiecare data cand ii vad in concert am senzatia aia de mandrie amestecata cu bucurie pentru ca stiu cat iubesc ceea ce fac si pentru ca pe unii dintre ei ii cunosc de ani de zile. Nu vreau sa socotesc cati. Multi. Verisorul meu, care a plecat din Romania in '90, nu stia de ei. Dupa concert a venit la mine: "Imi faci un cd cu ei? De cand canta ? Nu am auzit de ei" S-a uitat lung la mine cand i-am spus ca am fost la concerte Cargo pe vremea lui Ceausescu. Doar ca aveau alt solist vocal. Si daca tot am ajuns aici: Pentru cele doua gagici care tineau niste cartoane pe care scria KEMPES si care au tratat scena cu spatele in semn de protest: V-ati facut singure de ras si ati jignit intreaga trupa. In momentul acesta Adi Igrisan este solistul trupei Cargo. Nu este prima trupa care si-a schimbat solistul vocal. Nu l-au dat afara pe Kempes. Nu sunt dusmani. Documentati-va, apoi faceti scandal. In clipa cand v-ati intors cu spatele spre acei oameni i-ati jignit pe toti. Asemenea lipsa de respect nu va face fane, doar nesimtite. Deal with it.
Aproape de voi si pauza dintre concerte. Refill la beri (si apa, mda, daca sucul nu tine de sete...). Entuziasm, agitatie, nerabdare "Maiden, Maiden" se lasa cortina ce acoporea ce se intampla pe scena lumea se imbulzeste spre scena. Simteam tensiunea. Toti incordati. Privirile tinta spre scena. Secunde de liniste. Si a inceput. Dinckinson, in ciuda celor 52 de ani, e peste tot. Cum il stiam din concertele vechi. Sare, se catara, fuge. Probleme de sonorizare... pe microfonul lui. Nu se prea intelegea ce se intampla. Si nu pentru ca nu stiam piesele. Dar nu a contat. Am fost acolo, am trait fiecare moment, am cantat, am dat din pleata, ne-am agitat, am sarit, am urlat, am facut poze, am filmat, am sunat omi dragi care nu erau acolo sa asculte cate o piesa (asa mi-am adus zuza cu mine pret de un Fear of the Dark), am cascat ochii maaaaaaaaaaaaaari la Eddie, am trait tot.

Am bifat si asta. Amintiri care nu se pot sterge. Trebuia sa vedem si Maiden.

Nu stiu cum altfel sa inchei decat asa: Blood Brothers, dedicat memoriei lui Ronnie James Dio. Mi-au dat lacrimile, recunosc. Ii iubesc si mai mult acum, pentru asta.